Dilemele reformei: ministrul energiei isi face bilantul

Dupa cinci luni de mandat la Ministerul Energiei, este necesara o discutie serioasa despre reforma si asezarea pe baze noi a sistemului energetic romanesc. Am plecat la drum cu totii avand convingerea ca reforma este un proces dureros, ca „sistemul“ se lasa cu greu convins de necesitatea schimbarii. Ca reforma este un proces de durata, adica serios, inceput inainte de toamna anului trecut, care va continua si dupa toamna acestui an. Aceste puncte de pornire, valabile la finele lui 2015, sunt valabile si astazi, in aceeasi masura.

Reforma nu consta intr-un singur gest exemplar cu virtuti de miracol. Indepartarea unui director incompetent sau corupt nu rezolva problema incompetentei sau a coruptiei. Initierea unei dezbateri largi pentru revizuirea strategiei energetice nu ne pune in brate, de maine, o noua viziune strategica. Investigatiile institutiilor cu atributii in materie judiciara nu se transforma in titluri executorii pentru recuperarea imediata a prejudiciilor. Legile nu se adopta si nu se schimba pentru ca vrea un ministru sau chiar un Guvern, ci in urma unui proces legislativ corect, respectand rolul fiecarei puteri in stat. E nevoie de actiuni concertate, pe multiple planuri, si de timp pentru ca schimbarile sa produca efecte, capatand masa critica.

In Romania, efortul reformist pornit de la varf nu genereaza suficiente schimbari de atitudine in lant la nivelele inferioare. In prima instanta se instaleaza paralizia. „Sistemul” nu este pregatit, nu vrea sau nu stie cum sa faca fata noilor conditii. Cu cateva exceptii, reformistii sunt mai degraba admirati de pe margine decat urmati in exemplu si efort. Incurajati din tribune decat din teren. Nu este suficient. Reforma trebuie asumata de toti cei care o cer cu voce tare, cu toate costurile ei.

Am sa ilustrez cu trei initiative al Ministerului Energiei din ultimele cinci luni: lucrarile la strategia energetica nationala, reforma in sectorul carbunelui si imbunatatirea guvernantei corporative in intreprinderile de stat. Amintesc insa ca, in 17 noiembrie 2015, primul nostru obiectiv a fost trecerea cu bine a sezonului rece, in lipsa unui program de iarna (adica a listei cu capacitatile de productie disponibile si cu stocurile minime de combustibil care sa asigure alimentarea continua cu energie, gaze naturale si agent termic). Am trecut iarna chiar daca stocurile de carbune erau la limita inferioara, nu am adus carbune din import (reteta discutabila, utilizata cu generozitate in anii din urma), ne-am organizat corespunzator propriile resurse si am facut fata cu succes.

Am initiat un larg proces de consultare pentru revizuirea strategiei energetice. Peste 300 de specialisti acreditati la Ministerul Energiei, din toate domeniile de interes, au participat si vor continua sa participe la dezbateri. La finalul lunii februarie, am publicat un document actualizat despre starea sistemului energetic national. Au urmat dezbateri in cadrul a sase grupuri de lucru tematice, care au identificat tendinte si aspecte de interes in sectoare-cheie. Toate aceste dezbateri au fost accesibile public, iar rezultatul lor este disponibil pe pagina de internet a ministerului.

Rolul acestui exercitiu este de a fundamenta corect conceptul de securitate energetica, ca ansamblu de masuri menite a asigura continuitatea in alimentarea cu energie, in orice conditii. Independenta energetica nu ne este de folos atata timp cat functionarea parcurilor eoliene si fotovoltaice, a centralelor hidro depinde de conditiile meteorologice. In mod similar, nu este suficient sa ne asiguram consumul de gaze naturale din productie proprie atat timp cat, la temperaturi scazute, presiunea in sistem scade, chiar pe cale naturala, la limita de avarie. Faptul ca 30% din energia consumata pe timp de iarna provine din carbune face ca problema termocentralelor sa fie una de securitate nationala si nu o problema sociala, cum gresit a fost inteleasa pana acum. Pentru a schimba actuala paradigma nu este suficient un document de viziune, este nevoie de o reforma serioasa, de un angajament pe termen lung.

Pe cale de consecinta, ne-am angajat in reforma sectorului carbonifer, impinsi si de situatia dezastruoasa in care se gaseau la inceput de mandat cele doua companii de profil. Complexul Energetic Hunedoara (CEH) a intrat in insolventa sub povara datoriilor de 1,3 miliarde de lei si a zecilor de cereri de insolventa. La mijlocul lunii aprilie, Comitetul pentru minerit, organism consultativ infiintat special pe langa Ministerul Energiei, a confirmat solutia de restructurare a CEH prin restrangerea activitatii, prin pastrarea a doua grupruri energetice si a doua mine viabile, urmand ca celelalte doua sa intre in programul de inchidere agreat cu Comisia Europeana.

De cealalta parte, Complexul Energetic Oltenia (CEO) inregistra pierderi de circa 900 de milioane de lei la finalul anului trecut. Am trecut la schimbarea imediata a conducerii societatii si la limitarea cheltuielilor nenecesare, inclusiv sponsorizari catre cluburi de sport care echivalau cu salariul anual a 330 de angajati. CEO se afla in plin proces de redresare, fiind necesare in continuare masuri de eficientizare, discutate cu partenerii sociali, dar si planuri de modernizare a capacitatilor de productie. Toate acestea nu s-au pus in practica fara convulsii sociale, inevitabile. Sustinerea pentru reforme a venit mai degraba de la cei afectati de reforme decat de la cei care, in anii din urma, le-au promis solutii iluzorii. Problema Vaii Jiului sau a Gorjului nu este insa o problema exclusiv a Ministerului Energiei sau a Guvernului, ci o problema a intregii societati romanesti, iar o solutie pe termen lung va avea nevoie de o implicare sociala ampla.

Dincolo de abordari strategice sau de chestiuni punctuale, legate de vulnerabilitatile unui sector, am atacat frontal chestiunea guvernantei corporative in intreprinderile unde statul este actionar. Am inlocuit manageri de la varful conducerilor societatilor in dificultate, atunci cand performanta manageriala lasa de dorit, deschizand concurs pentru posturile de conducere la companii importante, unde nu era aplicata Ordonanta 109 (CEO, Oil Terminal). Am publicat listele cu membrii Consiliilor de Administratie pentru a creste transparenta actului decizional. In viitorul imediat, vom lansa recrutari pentru posturile din Consiliul de Supraveghere al companiei Hidroelectrica, ce urmeaza sa iasa din insolventa in cursul acestui an si sa se intoarca la o conducere corporatista cu management recrutat pe criterii de profesionalism. Am cerut ca cei care fac obiectul unei investigatii penale sa paraseasca posturile de conducere din intreprinderile de stat, in ciuda obiectiilor legate de prezumtia de nevinovatie, pana la pronuntarea unei hotarari judecatoresti definitive.

Am amendat, impreuna cu alte ministere interesate, Ordonanta 109 privind managementul profesionist, pe baza unui proiect realizat in colaborare cu institutiile internationale, care intareste standardele de integritate si asigura o mai buna evaluare a performantei directorilor societatii. In ciuda declaratiilor de sustinere din partea sectorului privat, prea putini manageri de varf sunt pregatiti sa candideze pentru ocuparea unor posturi in sectorul de stat, fie din ratiuni salariale, fie, pur si simplu, din lipsa de incredere in continuarea reformelor pe termen mediu. Fara aceste elemente de schimbare, reforma nu va avea consistenta si efectele asteptate.

Dilema reformei este simpla, la prima vedere. Sa incepi cu lucruri vizibile, care iti aduc un minim de rezultate rapide, care sa mentina increderea in proces? Sau sa asezi sistemul pe o directie corecta, pe termen lung, astfel incat sa nu mai poata reveni la greselile din trecut. Sa ii oferi principii de functionare corecta, rezultate din dezbatere publica, cu actori implicati si interesati, astfel incat sa evitam, in viitor, erori de proportii? In teorie e simplu de ales. Eu unul aleg varianta care mi se pare mai dificila in contextul actual: sa punem sistemul pe o directie corecta. Argumentul decisiv pentru mine este ca nu poti schimba in cateva luni ce s-a facut gresit ani de zile. Daca vrem sa simtim cum e normalitatea, atunci trebuie sa alegem sa construim un edificiu pe termen lung si sa ne asumam chiar si momentele mai dificile ale propriei istorii.