Decarbonizare versus dezindustrializare, ce poate face Romania?

Dumitru Chisalita

Decarbonizarea nu trebuie să distrugă industriile mari consumatoare de energie și locurile de muncă din acestea. Efectele acțiunii de decarbonizare, vor depinde de multe detalii, de la soluții de finanțare și tehnologie până la mecanisme de compensare și sprijin activ, așa cum se discută în rapoartele individuale. Diferitele acțiuni reformatoare din trecut, au avut ca efect în România închiderea societăților comerciale care au fost supuse acțiunii de reformare.

Economia circulară și soluțiile de eficiență a materialelor, oferă o decarbonizare reală și profundă, dar acestea necesită, o restructurare substanțială a proceselor de producție și de muncă, cu schimbări mari la scară largă (dezvoltarea competențelor și schimbări substanțiale la nivelul angajațiilor). O situație puțin probabilă să se poată adapta atât de rapid în România. O abordare mai realistă, este apelarea pe termen scurt la tehnologia hidrogenului, SMR și CCS. Acestea din urmă au însă nevoi uriașe de investiții și nu sunt la fel de aplicabile pe sectoare și regiuni.

Dar, dezvoltarea și aplicarea acestor direcții nu înseamnă doar găsirea de investitorii și realizarea investițiilor, înseamnă un nou rol pe care sectorul industrial îl are în promovarea acestor soluții pentru viitorul lor și al comunităților în care se găsesc.

Oțelul, cimentul, ceramica, produsele chimice și sticla sunt câteva dintre sectoarele de bază ale industriei. Toate aceste industrii grele au lanțuri de aprovizionare complexe, din care unele sunt interdependente de alte industrii. Cimentul, oțelul, sticla, ceramica și substanțele chimice sunt parte integrantă a industriei construcțiilor, ceea ce ne permite să construim locuințe, spitale, infrastructură școlară, rețele de transport și infrastructură de servicii necesare creșterii economice și prosperității. Aceste sectoare joacă, de asemenea, un rol important în sectorul energetic care formează coloana vertebrală a oricărei alte activități industriale și economice. Sticla, chimicalele, oțelul și ceramica sunt importante pentru sectoare ale producției avansate, tehnologie digitală, științe ale vieții și industrii ecologice.

Exemplul pandemiei de COVID-19 a arătat, cât de esențiale sunt aceste industrii pentru o țară, pentru reziliența lanțului de aprovizionare intern. Sectorul auto, cu multe procese just-in-time, beneficiază enorm de la livrările interne de oțel, de exemplu, prin creșterea rezistenței la întreruperile aprovizionării, cum ar fi cele ale unei pandemii sau crize energetice, precum și flexibilitate adăugată în efectuarea de modificări la liniile de producție.

Un impact pe termen lung al pandemiei a fost un anumit nivel de relocare al activității, modelul lanțului de aprovizionare globalizat a început să fie promovat începând cu anii ’80.

Ca și în cazul majorității altor sectoare industriale, sectoarele de energie regenerabilă și producție cu emisii scăzute de carbon se bazează pe industrii fundamentale pentru aprovizionarea cu materii prime. Oțelul este folosit la fabricarea turbinelor eoliene, a rețelelor feroviare și vehiculele electrice. Fibrele de sticlă și sticlă plată sunt folosite la fabricarea palelor turbinelor eoliene și în producția chimică. Produsele chimice sunt probabil cele mai vitale, deoarece sunt parte integrantă a majorității tehnologiilor energetice verzi, de la pompe de căldură și izolații pentru baterii, turbine eoliene, panouri solare și combustibili cu emisii scăzute de carbon. Țările trebuie să fie interesate să decarbonizeze și să mențină aceste industrii în viață și la un nivel redus de emisivitate de carbon. Pentru a atinge întradevăr un anumit grad de decarbonizare, se impune să se asigure captarea dioxidului de carbon și asigurarea longevității acestor sectoare, care la rândul său este esențială pentru continuarea dezvoltării energiei regenerabile și energie cu emisii scăzute de carbon care contribuie la asigurarea securității energetice.

Pe lângă numeroasele beneficii sociale, strategice și economice actuale ale decarbonizării industriei grele de astăzi, există necesitatea să se ia în considerare importanța evitării dezindustrializării și a menținerii acestor beneficii în viitor prin reducerea emisiilor de CO2.

Am imaginat patru scenarii posibile în industria Românească:

1. Dezindustrializarea – urmare a impunerii țintelor de decarbonizare, se vor atinge aceste ținte până în anul 2050 prin închiderea industriei.
2. Investiții în industria grea – acesta este scenariul optimist, care presupunem că o combinație de investiții sporite în tehnologia existentă și folosirea de noi descoperiri tehnologice vor menține toate sectoarele industriei grele în activitate.
3. Investiții exclusive în industrii strategice – acest scenariu presupune că eforturile de investiții și inovare sunt concentrate doar pe industriile strategice cheie, determinate ca fiind cele cu cerere internă ridicată și importantă în lanțurile de aprovizionare a sectoarelor cheie precum infrastructura, apărarea, energia, sănătatea și transportul.
4. Investiții în CCS – captarea, transportul și stocarea carbonului, ca măsură de asigurare a decarbonizării și de evitare a dezindustralizării.

Este imperativ ca autoritățile să-și definească obiectivele de decarbonizare industrială și apoi să stabilească o strategie pe termen lung cu intervențiile cheie necesare pentru a le îndeplini. Această strategie industrială poate sprijini apoi individul intervențiile necesare și a stabilit un cadru clar pentru schimbare în jurul căruia întreprinderile și investitorii le pot realiza.

Această strategie industrială trebuie să includă cel puțin:

• Claritate pentru căile de decarbonizare pentru industrie – trebuie să existe un plan clar și unitar pentru cum, unde și de către cine vor fi folosiți diferiți combustibili, cu îndrumări clare cu privire la modul în care au fost luate deciziile privind prioritizarea tehnologiei limitată, cum ar fi CCS, SMR și hidrogen. Autoritățile ar trebui să ofere claritate mai devreme decât mai târziu pentru a ajuta firmele și investitorii să planifice.
• Un plan pentru infrastructura necesară pentru o decarbonizare profundă – autoritățile trebuie să stabilească un plan pe termen lung pentru a planifica modul în care se va investi și cofinanța infrastructura esențială pentru o tranziție industrială de succes. Aceasta include infrastructura de rețea (care este critică pentru toate tehnologiile cu emisii reduse de carbon) PENTRU hidrogen și CCS. Afacerile nu pot oferi acest lucru pe cont propriu și fără sprijin guvernamental pentru furnizarea acestei infrastructuri, decarbonizarea pur și simplu nu este viabilă pentru multe sectoare industriale.
• O strategie pentru fluxul de materiale și minerale critice – în timp ce mare parte din materia primă este necesară pentru industrie pot fi acoperite de livrări interne, există o serie de domenii critice în care sectoarele cheie depind de importuri. Politica pentru a sprijini o mai bună retenție și reciclare a deșeurilor și produsele vechi ar putea asigura o aprovizionare mai fiabilă a acestor materiale critice.
• Relații consolidate cu lanțul de aprovizionare și capacitatea internă – cu un accent clar și reînnoit asupra acestora industrii care sunt importante din punct de vedere strategic și au un avantaj comparativ pentru economie.

Strategia de decarbonizare în economie trebuie să fie, coroborată cu strategia energetică, care în mod realist trebuie să admită că eliminarea în totalitate a resurselor fosibile nu poate să fie realist luată în calcul, și o serie de soluții trebuie obligatoriu sa fie rapid sprijinite și aplicate: eficiența energetică, captarea și stocarea carbonului, biocombustibilii, energia geotermală, energia fotovoltaică, energia eoliană,   hidroenergia, SMR, hidrogenul și biometanul.