Maica Rusia nu vrea sa piarda suprematia pe piata aurului negru

Dilema imperiului: investitii autohtone sau deschiderea catre capitalul strain

535 de milioane de tone de petrol in 2030. Acesta este plafonul pe care Rusia si l-a propus pentru viitor, in conditiile in care,in 2011, productia de petrol a Rusiei a fost de 511,3 milioane de tone, peste pragul de 505 milioane tone, stabilit initial. De fapt, este cel mai ridicat nivel de la prabusirea Uniunii Sovietice si unul dintre cele mai mari din lume.

Dar, intrebarile care preocupa tot mai mult specialistii acestui domeniu se indreapta catre rezervele existente si cele noi, respectiv costurile lor de exploatare. Expertii sustin cu vehementa ca declinul – sau mai bine zis gradul de declin – tine de capacitatea guvernului de a lua masurile fiscale necesare si de abilitatea de a atrage noi investitii. Deschiderea depozitelor arctice pentru companii mari din Occident s-ar putea sa nu fie o masura suficienta.

Scenarii posibile

Analizele specialistilor vorbesc despre doua mari scenarii posibile in cazul Rusiei. In varianta “pesimita”, productia o sa scada pana la 454 de milioane de tone in 2015, 403 milioane in 2020 si pana la 228 de milioane de tone in 2030. Pe scurt, o scadere cu 20% in urmatorii 10 ani si de 55% in 20 de ani. Un scenariu, trebuie sa recunoastem, dramatic, formulat de Ministerul Energiei impreuna cu cateva centre de cercetare si specialisti, denumit “General Scheme of Development of the Oil Industry to 2020”.

Cea de a doua varianta, cea a “scenariului proiectat”, reprezinta versiunea optimista. In acest caz, productia de petrol va atinge pragul maxim de 571 de milioane de tone in 2017, scazand rapid la 547 de tone in 2020, 470 de milioane in 2025 si 346 de milioane in 2030. O scadere de 31,5% in 20 de ani. Schema Generala este recunoscuta ca fiind cea mai pesimita totusi, in ambele variante, si trebuie mentionat ca nu ia in calcul decat variabile cunoscute in prezent, excluzand date precum noi descoperiri de zacaminte sau modalitati de extractie sau cererea de petrol la nivel mondial.

Evident, nu este singurul document in acest domeniu. Strategia Energetica pentru 2030 sustine o crestere cu 5% a productiei, pana la atingerea unui nivel anual de 505 – 525 de milioane de tone in 2020 – 2022 si apoi un nivel de 530 – 535 de milioane de tone in 2028 – 2030. Este documentul oficial al guvernului si, evident, si cel mai optimist dintre toate. O versiune a Ministerului Rus pentru Resurse Naturale si Mediu sustine intai o scadere pana la 490 de milioane de tone in 2015, urmata apoi de o crestere pana la un nivel aproximativ de 500 de milioane de tone in 2020 si 530 de milioane in 2030.

Expertii sunt cu totii de acord ca urmeaza un prag maxim si apoi un declin puternic. Dezacordul apare cand este adus in discutie momentul declinului si gradul de declin.

International Energy Agency sustine ca din 2015 va exista un declin de 7% pana in 2020 si de 3,5% pana in 2025. Pana in 2030 – 2035, declinul s-ar concretiza intr-un minus de 50 de milioane de tone fata de nivelul actual.

In ceea ce priveste viziunea companiilor petroliere, Lukoil a sustinut, in urma cu doar cateva luni, o inevitabila scadere dupa 2016, cu 40% pana in 2021, in cazul in care guvernul nu va utiliza stimularea fiscala, respectiv o scadere de 25%, in cazul in care tarifele de export scad cu pana 60%. In cel mai optimist scenariu al companiei, productia scade cu 10% pana in 2020.

Concluzia generala este ca declinul va incepe peste 3 ani. Exista posibilitatea de a fi unul usor sau unul accentuat, in functie de masurile introduse de guvern.

Cauzele declinului

Principalul motiv pentru care expertii se asteapta la un declin al productiei este legat de deteriorarea conditiilor de exploatare din vestul Siberiei, in special Khanty-Mansi, de unde se extrage 50% din totalul petrolului rusesc. Declinul in productie este resimtit in pofida cresterii investiilor companiilor petroliere. Nici cea de-a doua zona de extractii, regiunea Volga – Ural nu scapa de prognoze pesimiste.

De unde, totusi, a aparut cresterea care incearca sa ii linisteasca pe investitori? Evident, din noi campuri petroliere puse in functiune. Dar situatia este departe de a fi atat de roza, pentru ca realitate e simpla: in pofida unor campuri noi (sau mai recente) precum Vankor (1991), Sakhalin (dezvoltat cu capital si tehnologie provenind de la companii straine), sau ceva mai recentele campuri din platoul Marii Caspice, zonele traditionale de exploatare sunt in declin si nimic nu poate schimba asta. In plus, Rusia nu are in deschiderea nici unui mare camp de extractie.

Planurile de viitor includ exploatarea zonei de est a Siberiei, dar desi oficialii spera la o productie de 80 de milioane de tone din platoul estic (o cifra care ar permite utilizarea la maxim a conductei ESPO), expertii sunt retinuti, sustinand, in cel mai optimistic scenariu, o cifra de 75 de milioane si, intr-o varianta mult mai aproape de realitate, doar 50 de milioane. Si vestile proaste nu se opresc aici pentru conducta ESPO (Siberia de Est – Oceanul Pacific). Rezervele estimate sunt de 667 de milioane de tone, cu o prognoza optimista de 857 de milioane in apropierea razei de actiune a conductei, fara a mai fi necesara construirea de noi conducte.

Pe scurt, guvernul trebuie sa investeasca urgent sume importante in explorare geologica iar nivelul acestora este colosal: 160 de miliarde de dolari ar trebui investiti in Siberia de Est pentru a putea exploata la nivel maxim zona. Banii sunt necesari atat pentru cercetare cat si pentru exploatare cu tehnologii actuale, dar mai ales pentru infrasctructura.

Guvernul are de ales: le permite accesul mai usor si mai mult companiilor straine, reduce taxele de export sau se multumeste cu un nivel sub cel prognozat al productiei de petrol, cu o crestere mult mai lenta decat cea estimata.

Expertii sustin ca este mai mult decat necesat sa se deschida piata pentru companiile straine si sa fie introduse masuri fiscale de incurajare. Aceasta si pentru ca guvernul, din cauza crizei sau doar a prioritatilor, nu a investit suficient in ultimii ani in extinderea campurilor petroliere – explorare geologica, infrastructura – ceea ce face ca situatia sa fie si mai complicata in prezent, cand exista si presiunea legata de complexitatea extragerii petrolului din campurile deja existente, din cauza deteriorarii calitatii rezervelor.

Pe hartie, este vorba de o investitie anuala de 30 de miliarde de dolari. Pentru 2011, companiile petroliere ruse au scos “din buzunar” 25 de miliarde de dolari, dar statul trebuie sa suplineasca suma. Desi se poate vorbi despre o constientizare a situatiei, oficialii se tem sa ia masurile necesare din cauza scaderii veniturilor pe termen scurt, chiar daca asta inseamna venituri mai mari dupa 2020.

Masurile necesare sunt majore si doar o reforma a sistemului fiscal nu ar fi necesara. Ar trebui sa nu se mai faca diferente intre companiile de stat si cele private iar politica fata de investitorii straini ar trebui modificata radical. 2011 a adus modificari importante, precum reducerea taxelor de export sau o oarecare deschidere fata de companiile straine, detinatoare nu numai de capital, ci si de tehnologii, precu ExxonMobil, Statoil sau Eni. Un semnal pozitiv, dar insuficient, tinand cont ca exploatarile din Mara Kara, Barents si Ohotosk vor demara abia din 2030.

Lantul vicios include si pretul petrolului, care, sub un anumit prag, face ca marile investitii in noi campuri petroliere sa nu mai fie rentabile. Ceea ce duce la scaderea interesului investitorilor si la scaderea interesului guvernului de a modifica politica fiscala, ceea ce va nemultumi atat companiile private ruse cat si investitorii straini. Abordarea reticenta a clasei politice ruse actuale este determinata si de pretul nemotivant si neatractiv al barilului, ceea ce face riscanta o mutare in prezent, urmata de o scadere a veniturilor, in speranta unui viitor mai bun.

Sursa: European Energy Review