Pe urma pasilor pierduti: Romania si-a adus aminte de Iran, nu si invers

Ministrul roman de externe, domnul Lazar Comanescu, se afla in vizita in Iran, insotit si de un reprezentant al Ministerului Energiei, la nivel de secretar de stat. Dincolo de formulele diplomatice si sterile ale comunicatelor oficiale, reluarea contactelor economice cu Iranul ne-ar putea aduce la o realitate din care economia romaneasca ar avea enorm de mult de castigat. In urma cu cateva saptamani, Lukoil Romania anunta ca va importa petrol din Iran pentru al procesa in rafinaria de la Ploiesti. Cantitatea contractata este infima prin comparatie cu ceea ce importa Romania din Iran, inainte de 1990. Dar, importul de titei din Iran era o afacere mult mai complexa, decat simpla rafinare a titeiului. Tara noastra oferea la schimb marfuri prelucrate, proiecte la cheie, de care si in zilele de azi Iranul profita. Va reusi delegatia condusa de domnul ministru Comanescu sa readuca in disccutie, negociere, complexitatea relatiilor economice pe care am avut-o cu Iranul?

Pentru a raspunde acestei intrebari incercam sa facem o scurta trecere in revista a relatiilor economice anterioare pe care tara noastra le-a avut cu Iranul, dar pe care le-a pierdut dintr-o incompetenta crasa a celor ce au preluat destinele Romaniei dupa 1990. Si acest lucru s-a intamplat nu numai in relatia cu Iranul, ci cu toate tarile arabe, in care eram prezenti in cele mai importante sectoare economice.

Blestemul arab?

Dupa anul 1990, prin pierderea contractelor de barter cu Iranul, industria de prelucrare a titeiului din Romania a intrat intr-o profunda perioada de criza. Capacitatea de rafinare s-a redus de la aproape 30 de milioane tone titei/an, la circa 7-8 milioane de tone in prezent, motiv pentru care ideea inchiderii unor rafinarii a devenit politica de stat. Mai mult, intr-un studiu comandat de statul roman unor companii americane inca de pe vremea guvernului Ciorbea se preciza clar ca Romania are o capacitate de rafinare excedentara si, in concluzie, se impunea inchiderea unor capacitatI de productie.

Guvernul Ciorbea a luat de bun studiul respectiv, renuntand la privatizarea unor rafinarii si propunand intrarea lor direct in lichidare. Din fericire, sau nefericire, conjunctura internationala de pe piata produselor petroliere a stopat procesul de lichidare si a adus in prim plan privatizarea. Facuta lent si neprofesionsit, privatizarea a creat si ea o serie de probleme, de abia dupa anul 2000 rafinariile din Romania intrand in proprietate privata, cu costuri imense insa pentru statul roman. Autorii studiului au recomandat inchiderea unor rafinarii romanesti mai mult din razbunare decat din motive de natura economica.In vremea regimului comunist, Romania exporta in jur de 3,5 milioane tone benzina si in jur de 4 milioane tone motorina, facand un adevarat dumping pe piata europeana. Astazi a ajuns sa importe.

Tractoare contra titei

Pe marginea contractului semnat cu Iranul pe vreme regimului comunist, Romania primea mari cantitati de titei din aceasta tara, pe care il prelucra in rafinariile romanesti, pentru ca mai apoi o mare parte din produsele finite sa fie vandute, in Mediterana, la pret de dumping catre tarile occidentale. In schimbul titeiului iranian, Romania livra acestei tari tractoare, ciment si alte produse ale industriei prelucratoare, schimburi care justificau la vremea respectiva si dezvoltarea capacitatilor de rafinare de la noi. Aceste capacitati de prelucrare au ajuns la nivelul de 34 milioane tone titei/an, intreg sistemul de prelucrare al titeiului fiind conceput ca un sistem integrat de rafinare cu instalatii de prelucrare secundara a produselor petroliere (instalatii de reformare catalitica, cracare catalitica si tratare cu hidrogen a distilatelor medii), in rafinariile mari.

Respectivele rafinarii au fost concepute sa prelucreze in special titeiuri din import sulfuroase, in timp ce rafinariile mici urmau sa prelucreze in exclusivitate titeiuri indigene, nesulfuroase. Toate rafinariile mari aveau in structura lor instalatii de tratare catalitica cu hidrogen, reformare catalitica si cracare catalitica, lucru ce permitea obtinerea unor productii mari mai mari de benzine octanice. Din punct de vedere tehnologic, toate rafinariile mari din Romania puteau concura cu rafinariile din tarile dezvoltate, lucru care nu a stiut sa fie insa exploatat de catre guvernele postdecembriste. A urmat privatizarea, dupa modelul pustieste si apoi vinde.

Petrochimia victima sigura

De la privatizarea Petrom si pana in ziua de azi, Doljchim Craiova, apreciat ca un producator de fertilizante cu un potential cantitativ si mai ales calitativ deosebit, alimentat exclusiv cu gaze naturale romanesti din bazinul Petrosani-Targu Jiu, a devenit un camp sterp, eventual cu o perspectiva imobiliara care isi va arata valoarea la momentul potrivit.

Nu stim cati dintre cititorii acestui articol stiu ca pe platforma Doljchim a fost creata prima statie pilot de producere a apei grele si ca acolo functiona cu rezultate exceptionale o sectie de ingrasaminte foliale, varf al tehnologiei in domeniu. Petrochimia Pitesti, care functiona strans legat de rafinaria Arpechim, era singurul producator din Romania al unor produse petrochimice gen benzen, toluen, stiren, materii prime ce alimenteaza la nivel mondial industrii multiple, ca sa nu mai spunem ca rafinaria Arpechim avea cea mai mare capacitate de productie de bitum, materie prima destinata miilor de kilometri de autostrada si soselelor pe care asteptam sa le utilizam.

Am fost martorii unei telenovele legate de trecutul, prezentul si viitorul Oltchim Ramnicu Valcea, in cadrul careia guvernantii ne-au facut sa plangem unii pe umerii celorlalti, deoarece posibilitati de salvare a acestui mare combinat nu se prea intrevad. Dar, de ce nu ni se spune ca o contributie substantiala la falimentarea Oltchim a avut-o chiar multinationala OMV, care prin inchiderea petrochimiei la Pitesti a taiat singura sursa de alimentare cu materie prima a acestui combinat, pentru producerea de granule de PVC, triplandu-i acestuia costurile cu materia prima din surse externe si scotandu-l dintr-o piata in care era leader detasat.

Cu ce s-au ales?

Ce a pastrat OMV? Rafinaria de la Petrobrazi, care de la punerea in functiune si pana in prezent rafineaza exclusiv titei romanesc, un titei de foarte buna calitate si deosebit de interesant prin continutul de sulf, care permite „intreprinzatorului” sa produca benzina si motorina Euro 5 cu cheltuieli minime. Ca sa nu mai spunem ca prin intermediul acestei rafinarii, OMV detine monopolul balcanic la productia de cherosen si jet, destinate avioanelor. Si iata cum un investitor care nu pierde niciodata prilejul de a arata ca este cel mai mare contributor la bugetul statului, in realitate aruncand faramituri, este extrem de bine apreciat in randul guvernantilor nostri, cu toate ca El a restructurat sectoare economice romanesti calcand pe cadavre, pastrand in portofoliu activitatile cele mai profitabile, respectiv extractia de titei si gaze naturale, procesarea titeiului romanesc si, in curand, exportul de gaze naturale si de energie electrica.

Pentru a face activitatea din Romania si mai profitabila, caci i se permite, OMV Petrom a pus in functiune Centrala electrica de la Brazi, cu o putere instalata de 860 MW, mandria tehnicii mondiale, apreciata astfel chiar de catre prim ministru guvernului Romaniei, Victor Ponta. Cea mai mare investitie privata in producerea de energie electrica, din ultimii 30 de ani. Este foarte adevarat, din punct de vedere tehnologic, functionand in ciclu combinat de gaz-abur, aceasta centrala utilizeaza o tehnologie de top mondial, mergand cu randamente de peste 50%. Dar, sa vedem in ce conditii.

Considerata de guvernantii Romaniei ca o investitie absolut necesara -facem o paranteza, aceasta centrala nu alimenteaza cu aburi rafinaria Brazi, cum ar lasa sa se inteleaga, aburul tehnologic necesar procesului de rafinare a titeiului fiind asigurat de o termocentrala mai veche care functioneaza pe baza reziduurilor petroliere – s-a trezit ca nu are piata de vanzare a energiei electrice produse. Daca initial punerea in functiune a fost facuta in 2011. dupa un lung program de probe si remedieri, va informam ca in iarna lui 2011-2012, in special in luna februarie, conducerea OMV nu a raspuns solicitarilor Sistemului Energetic National, care avea nevoie de energie electrica fiind aproape de colaps.

Indiferenta la nevoile energetice ale Romaniei, conducerea OMV a aprobat producerea de energie de abia dupa ce un guvern roman incapabil si obedient a satisfacut ultimele ordine si dorinte venite de pe axa Bruxelles-Viena-Bucuresti. Si aici facem referinta indeosebi la Ordonanta de urgenta data de guvernul Ponta, la propunerea Ministerului Economiei, prin care, motivandu-se calitatea de companie integrata a Centralei OMV Petrom, i s-a dat dreptul sa consume gaze naturale exclusiv din productia proprie, la cel mai mic pret din Europa. Poate guvernul s-a asteptat ca prin oferirea acestei facilitati (pomeni) , OMV Petrom sa raspunde nevoilor sociale , sau ca va opera cu preturi ale energiei electrice la limita unui profit rezonabil, urmand a alimenta cu mare sarg piata reglementata la un pret echitabil care sa sprijine Sistemul Energetic National. Iluzii.