Hidrogenul verde, bateria viitorului. Prinde România trenul tranziției energetice?

 – Până în 2030, 42% din hidrogenul industrial trebuie să fie verde. În 2035 – 60%.

– Hidrogenul poate stoca energia din vânt și soare care, altfel, se pierde.

– Germania, Olanda și Franța construiesc hub-uri și conducte. România are câteva proiecte-pilot, dar legislația întârzie.

De la idee futuristă, la politică obligatorie

Hidrogenul verde nu mai este ficțiune, ci politică obligatorie la nivel european. Prin Directiva RED III, statele membre, inclusiv România, sunt obligate să introducă hidrogen curat în industrie și transport. Până în 2030, aproape jumătate din hidrogenul industrial trebuie să fie verde. Transportul greu are și el ținte: cel puțin 5,5% din consumul final de energie să provină din hidrogen sau combustibili sintetici. Miza pentru România este uriașă: decarbonizarea, stocarea energiei din vânt și soare care acum se pierde, miliarde de euro și un loc pe harta energetică europeană.

România – multe resurse, infrastructură zero

România produce deja 200.000 de tone de hidrogen pe an, dar aproape tot este „gri”, obținut din gaze. Hidrogen ieftin, dar poluant, utilizat aproape exclusiv în industria chimică. Planul oficial vizează o schimbare de direcție.

Strategia Națională a Hidrogenului prevede până în 2030 instalarea a 2.100 de MW de electrolizoare și producția a 153.000 de tone de hidrogen verde – suficient pentru a înlocui combustibilul consumat de 1,1 milioane de mașini pe benzină. Volumul rămâne apropiat de cel actual, dar calitatea se schimbă: de la gaz poluant, la hidrogen curat, produs din vânt, soare și apă. Planul prevede și cinci „văi ale hidrogenului”, rețele regionale care să conecteze producția de marii consumatori.

Problema este infrastructura: nu există conducte, stații de alimentare sau scheme de sprijin dedicate. Legea 237/2023 oferă doar un cadru general. Fără norme clare și stimulente financiare, proiectele riscă să rămână blocate.

Proiecte-pilot și inițiative

Tranziția spre hidrogen verde a început, dar timid. România are doar câteva proiecte notabile: Ro-HydroHub de la Râmnicu Vâlcea (140 mil. euro din PNRR), instalația OMV Petrom de 20 MW de la Petrobrazi și o unitate urbană de 2,5 MW la Cluj. În paralel, Delgaz Grid testează amestecul de hidrogen cu gaz natural în rețelele de distribuție, pentru a verifica siguranța utilizării în centrale și aparate casnice.

Nu toate proiectele au mers bine. Trenurile pe hidrogen, proiect de 360 mil. euro, au fost anulate după trei licitații eșuate. Fondurile au fost redirecționate către infrastructură rutieră.

Vestul accelerează, noi așteptăm

În timp ce România abia începe, alte țări europene accelereaz. Germania alimentează deja trenuri și oțelării cu hidrogen. Olanda construiește o rețea de 1.200 km de conducte, cu investiții de peste 1,5 mld. euro. Franța și Spania dezvoltă huburi portuare și combustibili sintetici pentru aviație și transport maritim. În toate aceste cazuri, hidrogenul este folosit ca depozit de energie: se produce când există surplus și se utilizează când rețeaua are nevoie.

O tradiție uitată, o șansă nouă

Puțini știu că România a fost, acum un secol, printre pionierii europeni ai industriei hidrogenului. În 1922, la Târnăveni, era produs pentru prima dată în Europa hidrogen industrial, iar în premieră mondială – amoniac pe bază de hidrogen extras din metan. În perioada interbelică, la Copșa Mică și Făgăraș, au apărut fabrici moderne de amoniac și formaldehidă.

După decenii de declin, această moștenire tehnologică pare uitată. Dar istoria arată că România a avut cândva know-how, cercetare și industrie chimică competitivă – resurse pe care le-ar putea redescoperi astăzi.

Ioan Iordache, directorul Asociației pentru Energia Hidrogenului din România, atrage atenția că nu mai e timp pentru amânări:

„Politicienii noștri o tot lălăie cu huburile și cu ideea de jucător regional, încât nu mai pare un îndemn, ci doar vorbe în vânt. Dacă vrei să fii jucător – regional, național, local, nu contează – trebuie să pui resurse: financiare, materiale, umane… Ceva concret, nu doar vorbe! Ori asta lipsește: nu se alocă resurse, iar când se face ceva, apar atâtea întârzieri, reluări sau sume infime, încât unii renunță”, avertizează el.