Turbinele eoliene, dinozauri dependenti de subventii de stat

Lectia americana ne arata fata neagra a energiei verzi

Turbinele de vant au incetat de mult sa reprezinte o noutate si prezenta lor ne-a devenit la fel de obisnuita ca si cea a stalpilor de inalta tensiune. Dupa ce au avut perioada lor de dezbateri si de polemici, a urmat perioada de maxim interes pentru crearea fermelor eoliene, o investie sigura pentru mediu, dupa cum au sustinut expertii.

Dar, despre consecinte si costuri, de-abia de acum putem vorbi. Daca la inceput au existat voci care au avertizat asupra riscurilor pentru zburatoare, comunitatile s-au acomodat usor cu moartea a catorva zeci de mii de pasari si de lilieci anual. Ce se intampla cu aceste turbine in timp, incepe insa sa devina un subiect de actualitate. Iar exemplul Statelor Unite ar trebui sa ne puna pe ganduri si sa ne determine sa gasim din timp solutii reale.

In urma cu peste 30 de ani, cand Statele Unite au decis ca e nevoie de mai multa energie si si-au indreptat atentia catre cea eoliana, solutia a parut remarcabil de practica si de simpla. Trei ferme uriase au fost construite, Altamont, Tehachapi si San Gorgonio, zone alese atat gratie fortei vantului din regiunile respective cat si datorita faptului ca erau strabatute deja de o retea de linii deinalta tensiune. Legislatia a fost modificata pentru a crea conditii optime investitorilor, astfel ca la inceputul anilor 80, California le permitea acestora sa recupereze pana la 50% din banii cheltuiti pentru turbinele eoliene.

Posibilitatile de imbogatire rapida au fost speculate la maximum, evident, si asa s-au ridicat o multime de turbine fie prea mari, fie prea mici, absolut inutile. In nebunia creata de energia alternativa, subventiile au fost acordate fara a verifica macar daca turbinele functioneaza. Insa in 1986, subventiile au fost taiate, din cauza pretului la petrol care a luat-o razna. Iar “oamenii de afaceri” din industria energiei eoliene au disparut la fel de repede cum au aparut, lasand in urma lor turbine nefunctionale. Repararea lor s-a dovedit a fi neprofitabila iar piesele de schimb, incetul cu incetul, nu au mai fost de gasit, pentru ca producatorii au renuntat si ei la afaceri. Asa s-a ajuns in prezent ca doar cateva dintre turbinele din imensele ferme eoliene sa isi mai invarta aripile. Iar adevarul este si mai trist: cele care inca mai par ca functioneaza nu produc energie, ci doar mentin motorul in functiune.

Treizeci de ani mai tarziu, au inceput sa fie luate in calcul si implicatiile asupra mediului: ferma de 5.000 de turbine din Altamont este pe una dintre rutele principale de migrare a pasarilor si 10.000 de pasari, multe facand parte din specii protejate, au fost ucise anual. Activistii pentru protejarea mediului, cei care ar fi trebuit sa fie militanti pentru utilizarea turbinelor eoliene, sunt printre cei mai indarjiti contestatari iar rapoartele prezentate estimeaza ca anual au fost ucise intre 75.000 si 275.000 de pasari in S.U.A.

Mai mult de atat, mii de turbine sunt nefunctionale si sunt un adevarat pericol – au devenit adevarate paratraznete incandescente pe timp de furtuna, iarna nu sunt curatate iar gheata de pe aripi este periculoasa pentru toti cei care se aventureaza in preajma lor.

Americanii par ca si-au invatat lectia. Turbinele eoliene supravietuiesc doar atata timp cat exista subventii si exista destule voci care se opun continuarii subventiilor pentru acest tip de energie. In timp ce S.U.A. pare ca renunta la ideea de energie eoliana, Europa se concentreaza din ce in ce mai mult pe aceasta zona. Marea Britanie este unul dintre cei mai puternici militanti si sustinatori ai investitiei in ferme eoliene. Deocamdata, subventiile sunt luate in calcul si sunt promise pentru toti cei interesati de investitie. Intrebarea este fireasca: in cat timp vor disparea subventiile si cati vor mai ramane atunci pe pozitii?